Afara oamenii merg obositi, teleghidati, grabiti. ploua incet, cu picuri mari. miroase a ploaie, a verdeata uda, a primavara.
stateau amandoi pe canapeaua albastra cu parfum de fericire. era acasa... acasa al ei. aprilie venise din nou.
era la pieptul lui si-i sorbea parfumul ala atat de personal, atat de coplesitor. il simtea dupa atata timp aici.. langa sufletul ei. timpul se oprise in loc. copiii aia cu vise multe si zambete poznase se transformasera intre timp in doi oameni tristi, melancolici, obositi. dar timpul care ii intrainasera, care ii pierdusera de tot in lumea mare, statea in loc acum pentru cei doi copii... ii regasisera inca o data ca apoi sa-i piarda din nou in lume. acele zile cenusii de asteptare, in care il cauta pretutindeni, asteptand la nu stiu ce.. cu un dor naucitor in suflet, nu mai cantau acum. statea chircita in bratele lui calde si timpul nu mai exista. ii studia fiecare trasatura, fiecare gest, fiecare miscare. ii era atat de familiar acel chip, atat de al ei. se juca in parul lui si-i placea sa-l vada dormind, ca un copil mic, langa ea. simtindu-i respiratia, avand senzatia aia ca-l ocroteste, ca e in bratele ei acum, ca n-are ce sa i se intample rau. atatea zile traise singura, deoparte, avand mereu grija sa-i fie bine, urmarindu-l in secret, iubindu-l, doar ea.. intr-un coltisor ascunsa. ar fi vrut sa imortalizeze acea clipa, s-o aibe mereu cu ea si sa poata sa-i dea repeat la nesfarsit. acel moment magic sosise acum.. fata aceea de la coltul lui de strada ridica capul intr-o zi de aprilie, si-l gasi.. il gasi pe el, chiar acolo, in fata ei, zambitor. trecuse un an. ii intinse mana si acesta o ridica. era din nou aprilie. o ridica.. si acum era in bratele lui pline de ploi. era acolo si ceasul se oprise. ii asculta bataile inimii si se temea ca poate e doar un vis, ca de fiecare data, si ca, cruntul adevar ar putea s-o izbeasca in orice clipa. dar era real.. era perfect. putea sa moara chiar atunci, nu mai dorea nimic. putea sa moara linistita, cu zambetul pe buze, cu inima impacata. insasi sensul vietii ei era acea clipa.. atat de asteptata.
ii se parea atat de ciudat.. atat de ireal. era obisnuita sa-l astepte, sa-l caute mereu in fiecare trecator, in fiecare iubit.. sa fie mereu un gol, o lipsa.. sa lipseasca mereu ceva.. dar acum era el cel real si ti-o tinea de mana. dar ochii lui erau reci si zambetul ala de copil nu mai era pentru ea..
il saruta, pentru prima oara dupa atata timp.. cat asteptase acea sarutate, cat o visase, cat o cautase.. stia ca-i ultima oara.. de data asta stia. acum stia cu adevarat ce inseamna un sarut. o tristete coplesitoare ii strapunse tot sufletul. era dezamagirea indeplinirii unui vis. era o voluptate si-o tristete dulce in acelasi timp. era dincolo de orice cuvant, de orice lucru.. nu putea fi descris in cuvinte. il saruta apasat, aproape sufocandu-l, strangandu-l tare tare in brate. cu muzicuta aceea trista in fundal, cu ploaia de la geam, cu ochii ei goi. il saruta si simti pe buzele lui toata durerea, tot dorul naucitor, toate zilele de ploi.. toata acea agonie dulce, tot acel cumplit.. le simti pe buzele lui atat de cunoscute, atat de ale ei ! atat de mult rau si bine ii facea.. se prabusi aproape fara suflare, obosita si palida si-si ascunse ochii inlacrimati.
statea chircita, cu ochii in gol, cu respiratia sacada, cu cutiuta ticaitoare trezita, care batea acum mai tare ca niciodata, langa trupul lui cald, langa dorul ei.. pe care il cautase atata amar de vreme.
apoi pleca de la coltul lui de strada. pleca definitiv, fara sa se uite in urma, cu cutiuta ticaitoare care batea din nou ca inainte.
3 aprilie 2011 ora 16:45
